Șatra lui Zaharia Stancu: Exodul unei comunități, o meditație asupra morții

Luni, 2 decembrie 2024, în deschiderea emisiunii „Viața Rromilor” de la Radio Iași, a fost abordată tema „imaginea țiganilor în literatura română și universală”.

Articol editat de Maria Constantin, 5 decembrie 2024, 12:28

Regretatul profesor universitar Nicolae Crețu, cadru didactic la Catedra de Limba și Literatura Română a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, a oferit o analiză profundă a acestui subiect.

Emisiunea a continuat cu discuția despre romanul Șatra, de Zaharia Stancu, al cărui manuscris a fost trimis în toamna anului 1968 către Editura pentru Literatură din București. Redactorul responsabil al editurii a dat acordul pentru tipărirea cărții pe 14 noiembrie 1968, după ce manuscrisul fusese cules pe 11 octombrie 1968.

În a doua intervenție audio, profesorul Crețu a oferit o perspectivă critică asupra subiectului romanului Șatra, lucrare publicată în 1968. Conform academicianului Eugen Simion, specialist în Filologie, Șatra reprezintă „o lamentație lungă, asemenea romanului „Ce mult te-am iubit, și o meditație despre moarte”.

În acest roman, Zaharia Stancu descrie dispariția unei comunități străvechi, un eveniment similar cu exterminarea colectivităților biblice. Cu toate acestea, exodul din Șatra nu este comparabil cu exodul biblic către Țara Făgăduinței, ci reprezintă o călătorie spre moarte, un subiect central al emisiunii.

La final, au fost prezentate detalii despre „aurul șatrei”, despre răul și binele din această comunitate. Nicolae Crețu a subliniat că Șatra este o „operă frumoasă, care conține și multă poezie”. Este bine cunoscut faptul că Zaharia Stancu a debutat ca poet înainte de a deveni renumit ca prozator.

În concluzie, Șatra lui Zaharia Stancu nu este doar o poveste despre exodul unei comunități greu încercate, ci o lucrare profundă și emoționantă, diferită de epopeile eroico-comico-satirice din secolul al XIX-lea, cum este cazul operelor lui Ioan Budai Deleanu. Șatra povestită de Zaharia Stancu relatează despre o comunitate forțată de jandarmi să-și părăsească locurile natale, îndreptându-se spre o destinație incertă.

„Asta era. Pretutindeni, lor, oamenilor oacheși, și acum ca și mai înainte, când erau vremuri de pace, li se cerea de către jandarmi aur. Dădeau. Și, în schimb, căpătau dreptul să umble prin sate și să lucreze. Acum, de când cu războiul, aurul se ascundea, era mai rar și mai scump, și dacă războiul ar mai dura, aurul avea să devină și mai scump. În timp de război, doar oamenii erau ieftini, atât de ieftini că aproape nu prețuiau nimic.”

Un articol de Dumitru ȘERBAN