Imaginea rromilor în narațiunea Sakuntala, de Vasile Voiculescu

Concret, în deschiderea emisiunii am povestit despre – imaginea rromilor în literatura română și universală, iar cel care ne-a vorbit a fost regretatul prof. univ., dr. în Filologie, Nicolae Crețu, de la Catedra de Limba și Literatura Română a Facultății de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași.

Articol editat de Maria Constantin, 22 ianuarie 2025, 02:19 / actualizat: 22 ianuarie 2025, 15:36

Regretatul dascăl Nicolae Crețu, specialist în Filologie, ne-a creionat o imagine a narațiunii Sakuntala, de Vasile Voiculescu, spunându-ne că este o proză deosebită, având în prim-plan viața rromilor, cu urcușuri și coborâșuri, cu lumini și umbre.

Am vorbit despre narațiunea Sakuntala, de Vasile Voiculescu, iar, mai apoi, prin cuvânt, împreună cu regretatul prof. Nicolae Crețu, am pășit în interiorul narațiunii și am aflat amănunte concrete despre personajele acesteia, despre mentalitatea mitologizantă din narațiune; am aflat și către ce altă mare scriere a lumii trimite narațiunea lui Vasile Voiculescu.

Am aflat detalii și despre Rada, frumusețe cu destin; Rada și personajul narator; personajul narator și rolul jucat de acesta în firul prozei voiculesciene; ursul Florea, un alt personaj, constituind substitutul copilului. Întreaga narațiune a fost presărată de ocupațiile tradiționale din lumea șatrei, șatră pe care am găsit-o atât de frumos prezentată și descrisă în Sakuntala lui Vasile Voiculescu.

Raportat la subiectul prezentat, am conchis cu finalul narațiunii Sakuntala:

„Şi o vedeam noaptea deznădăjduită, umilită, plină de răzbunare, cum dădea foc şatrelor. Da, că pusese şomoiogul aprins în corturile ţiganilor. Pe urmă fugise sus, să se încredinţeze dacă Dionis pleacă. Şi când l-a văzut că trece fără să se oprească, fără să se uite la ea, care striga să întoarcă măcar capul spre cuibul unde-şi clocise visele, a înţeles… Dionis îi părăsea pentru totdeauna. Atunci a intrat în cort şi şi-a dat foc singură. Ca o vădană din India.

Pe rugul alcătuit din patul lui Dionis… pentru care fusese mamă, dar la care, sunt sigur, jinduise ca o ibovnică. Şi nu cred să fiu romantic. A doua zi m-am târât în vale… Tabăra – nicăieri… doar urmele focurilor, grămezile de cenuşă şi rămăşiţele ospăţului… Cîrd de păsări speriate, şatrele ridicaseră aripile şi pieriseră. Am rătăcit câtăva vreme printre închipuiri… şi am plecat numaidecât acasă, prin Braşov, să nu dau ochii cu dada. Dionis nu s-a mai întors nici până astăzi. Şi n-am mai aflat nimic despre el. Sunt de-atunci peste douăzeci de ani. Dar nici acum nu mă pot dezbăra de o vedenie. Un pâlc de călăreţi în noapte, peste o padină de munte. Toţi întorceau capul să privească în urmă movila unui cort strălucit. Numai unul, călărind în frunte, pleca în lume, fără să se uite înapoi”.