Scriitorii sârbi la București

La București a locuit JOVAN DUČIĆ (Trebinje, 1874 – Gary, 1943). El este un model incontestabil al măiestriei poetice și al maturității artistice, prințul poeziei sârbe, care, în tot ceea ce a făcut, a stabilit standarde înalte și a lăsat opere de valoare estetică durabilă.

Articol editat de Maria Constantin, 4 aprilie 2025, 11:36

Rareori a existat o epocă și rar a fost un poet ale cărui versuri să fie atât de bine cunoscute pe de rost, atât de recitate și citate, să emoționeze generații întregi, așa cum s-a întâmplat cu poezia sa. El ajunge aici, adică la București, în calitate de diplomat. Acest lucru se întâmplă în noiembrie 1937, iar în capitala României rămâne până la sfârșitul lunii mai 1940.

Cert este că Jovan Dučić ajunge în România deja ca un poet celebru. Și, în ciuda faptului că îndeplinea funcții diplomatice, a rămas și aici, se pare, în primul rând un creator. Pentru că se mișcă (dincolo de cercurile diplomatice) printre scriitori, colaborează cu ei, este un prieten apropiat al unor importanți oameni de litere ai vremii, precum Ion Minulescu, Ion Pillat, Virgil Carianopol, Victor Eftimiu și alții. Imediat, operele sale sunt traduse în limba română: Comoara împăratului Radovan, Cetăți și himere, Legende albastre (Blago cara Radovana, Gradovi i himere, Plave legende).

Ce altceva ar trebui menționat despre șederea lui Jovan Dučić pe teritoriul României?

Poate faptul că el (deși doar în trecere) a intrat în contact și cu alte orașe, precum Sibiu (de unde îi trimite o carte poștală lui Ivo Andrić), Brașov, Deva, Sebeș, Lugoj și Timișoara. Este interesant ceea ce a notat despre Timișoara în jurnalul său. Dučić spune, telegrafic: „Timișoara – plină, pe alocuri, de clădiri mari, dar un oraș lipsit de expresie.

Dar merită să fie repetat un detaliu care este adesea menționat atunci când se vorbește despre sosirea lui Jovan Dučić în România. Pe drumul spre București s-a petrecut un „incident minor” despre care se vorbește mai rar în legătură cu marele poet:

„Tocmai călătorind ca ambasador în România, el este uluit la graniță de faptul că paza noastră (iugoslavă – n. a.) era, spre deosebire de cea românească, „o cocioabă jalnică, dărăpănată, de cerșetori” și este și mai uluit de cum nimeni dintre atâția înalți oficiali care au trecut înaintea lui nu a observat acest lucru. Umilit și profund îndurerat, ambasadorul scoate bani din propriul buzunar și poruncește ca acea baracă să fie renovată și văruită, iar în fața ei să fie plantată verdeață”.